Mi-e frică să spun ce

Am plecat săptămîna trecută de la o întîlnire arătînd de milioane într-un palton de 22 de euro de la asos. Cel mai urît palton din lume, care poate fi meșteșugit doar din blana a 2 chestii: un ursuleț de pluș foarte bătrîn sau halatul de spital al asistentei care ne făcea injecții în copilărie. Mă vopsisem cu cîteva zile înainte și nu știu ce a fost în capul meu (în afară de multe fire albe și degradate!) de nu m-am mai vopsit la salon de ani de zile. A fost o lună în ultimii 10 ani cînd am cîștigat doar 400 de lei. Abia acum realizez că trebuia să-i dau pînă la ultimul pe vopsit. Au fost momente în care am cumpărat o jumătate de mașină de spălat, jumătate de canapea, jumătate din altă mașină de spălat, cîte și mai cîte obiecte pe care n-o să le mai văd niciodată, și nici măcar un singur centimetru de păr vopsit.

Dar ideea nu e să sfătuiesc pe toată lumea să investească ajutorul de șomaj în suvițe blonde, cu toate că asta GARANTAT o să îi facă să arate foarte convenabil (indiferent cît de posace sînt în mod normal hainele lor, cu condiția să nu fie totuși din poliester). De fapt și de drept, ideea era cu totul alta. Despre altceva vreau să vorbesc.

Am scris în ultimele luni zeci și zeci de paragrafe perfecte, fiecăruia i-a ieșit cîte un dințișor de lapte în locul în care am apăsat tab, dar de care trebuie să mă despart ca și cum nu ne-am cunoaște. Fără ele n-aș fi prins niciun răsărit în iarna asta și aș fi fost pînă astăzi un zero la dialectică hegeliană și semiotică barthiană. Altă idee ar fi că am stat mereu în fața situațiilor dificile fie cu palma întinsă, fie cu palmele transpirate și nu pot sta cu mîinile în sîn nici acum, cînd nu e totuși sigur dacă se clatină drobul de sare sau îmi fuge pămîntul de sub picioare. Dar, și în spatele lucrurilor pe care mă feresc să le scriu se ascund altele despre care nu am curajul să vorbesc nici după miezul nopții, în bucătărie, de față cu lumina discretă a ledului de la hotă.

 photo _29_0065.jpg

Cum să intri în gîndul lumii

În fiecare zi a vieții mele am laptop în brațe, canapea sub fund și ciorapi de lînă în picioare. Nu mi-am pus niciodată problema așa, dar practic astăzi asta s-a întîmplat: în mai puțin de 15 minute am intrat în rîndul lumii.

Nu neg, este foarte posibil să fi zis de multe ori, cînd era mai multă lume de față: „Ah, mie mi-ar plăcea să merg la Hong Kong sau la Dubai”. Fals. Mie nu mi-ar plăcea nici să merg după pufuleți. Nu e ca și cum mi-aș fi dorit vreodată, în capul meu, să vizitez Piața San Marco la apus, mormîntul lui Cioran din Montparnasse sau cetatea din Dubrovnic luată cu asalt de vedetele de la Hollywood. Ori să aplic pentru jobul de copywriter de la o companie de mindfulness din Kuala Lumpur. Astea sunt genul de lucruri pe care le spui oamenilor de teamă că nu vei fi înțeles, sau, mai rău, de frică să nu fii judecat dacă vorbești deschis despre chestiile care te interesează cu adevărat: „Am avut o prietenă în copilărie care mînca rîme” sau „Auzi, știi ce micuțe se fac supozitoarele acum? Și-s ok, că sînt din plante”. Sau: „Eu nu mi-am ros niciodată unghiile, de obicei rup pielițele pînă îmi dă sîngele”. Practic, în loc să pari un inadaptat obsedat de trecut și de propria persoană, din cînd în cînd te gîndești global la vacanțe, geografie și inovație. Nu vreau totuși să merg cu avionul, nici să vad alte țări și pot să trăiesc binemersi și fără pufuleți. Dar, iată, de astăzi am pașaport cu o poză alb-negru în el.

Nu trece o zi fără să văd un gif, un emoticon sau 100 de statusuri despre cafea. Cafeaua îți face manichiură semipermanentă, stopează creșterea părului pe picioare și te ajută să gîndești limpede. Nu înțeleg de ce fiecare persoană cu inel de diamant și pulover de cașmir trebuie să-și bage nasul într-o ceașcă de cafea. Nici de ce lîngă fiecare prăjitură cu cremă, glazură și frișcă asudă cîte un cappuccino. Nu am băut în viața mea o cană de cafea, dar, iată, astăzi pare că da.

Cum așteptam să se facă ciocolata cu lapte, flancată de oameni care aveau flat white, a venit Miloš la masă cu o cărticică Țîță și Țîță #7 și i-a zis lui Cătălin: „Uite, ia arta asta pentru fată”. E o artă mică, de aceea mi-am și dorit-o pe loc. Cătălin nu avea bani, iar mie mi-era rușine să îi dau direct o hîrtie de 10 lei lui Miloš zicîndu-i „Mersi, ăștia sînt pentru artă”. Pînă la urmă, ne-am descurcat noi cumva. Deci, în seara asta sunt fata cu pașaport nou și cu burta plină de ciocolată caldă care privește lucrările artiștilor din generația ei cu detașare, dar cu oarecare interes.

Altă chestie ar fi că în timp ce mergeam pe stradă o doamnă cu mască la gură mi-a pus mîna pe haina de blană și a zis să îmi ridic eșarfa. M-am uitat peste umăr să văd cît am tîrît-o pe jos, dar a zis că nu, să o trag mai sus că îmi intră între picioare cînd merg. Mulțumesc mult de tot.
  
 photo iuli_blog_2feb2016.jpg

Ce înseamnă cînd visezi film

După ce l-ai terminat de visat poți rămâne în continuare cu visul, prelungindu-i până la amiază emoțiile în viața adevărată, dacă accepți că nu te poți împăca cu gîndurile în toate cotloanele minții deodată. Cînd se termină filmul, cel mai mult poți rămîne în lumea lui tot atît cît s-a derulat în fața ochilor tăi, cu singura condiție să păstrezi tăcerea și atunci cînd viața adevărată te strigă pe nume sau te ia de după gît. Cu cîteva săptămîni în urmă, am văzut în mai multe seri la rînd cîte un film mai pudrat cu praf magic chiar decît „Legally Blonde” și am visat în fiecare noapte cîte un vis care m-a eliberat de coșmarurile din care nu mai puteam să mă opresc de ceva vreme.

 photo 12355290_10207195505399685_576585795_n.jpg

La „Lumea e a mea” m-am întrebat dacă sînt singura adolescentă din sală care și-a rănit pînă la sînge o colegă de clasă din școala generală. Fusesem umilită și mă simțeam atît de amenințată, încît n-am avut altă scăpare decît să îmi adun toate forțele, și, cum nu îmi puteam pune baza în prea multe forțe fizice, mi-am folosit resursele de cruzime storcindu-i Cristinei pe față ochelarii de vedere. Prin haosul care s-a creat acasă și la școală n-am mai reușit să trec tot ca o prințesă războinică.

La „The Assasin” m-am întrebat dacă sînt singura fată din sală care și-ar fi dorit să nu se mai stingă luminile ca să poată ronțăi floricele de porumb deasupra rubricilor de stil din revista Glamour. În cea mai mare parte a timpului, personajele ne-au ținut de urît în întuneric, dar, ca și noi, au stat unele lîngă altele fără să schimbe o vorbă. Așa am ajuns să mă întreb dacă sînt singura mîncăcioasă dezamăgită că în tăcere deplină nu poți mesteca bucăți crocante fără să le distragi atenția de la ape, flori și capre cinefililor care te înconjoară.

La „An” m-am întrebat dacă sînt singura mamă din sală în felul în care a fost și Tokue. Ca și ea, mă uit la copiii de vîrsta gemenilor pe care nu i-am născut și îmi imaginez cum ar fi fost viața noastră împreună. Ce-i drept, ar fi fost mai frumos să îmi imaginez și eu printre flori de cireș, mai degrabă decît printre lacrimi.

La „Mountains may depart” m-am întrebat dacă sînt singura fashionistă din sală care a observat că atît în prima, cît și în a doua parte a filmului Tao a purtat cîte o singură ținută, în condițiile în care acțiunea se întindea pe mai multe zile, nu doar pe 2 ore. N-aș cumpăra o helancă tricotată în dungi colorate dacă mi-ar ieși mîine în cale, dar m-aș uita cu dragoste la ea pentru că femeia care ar purta-o locuiește cu un labrador și face colțunași lungi pentru copilul care a crescut mare departe de ea.