PIELEA DE ŞARPE E MAI CALDĂ DECÎT BLANA DE LEU

Azi-noapte a fost prima dată cînd mi-a scris numele ei într-un mesaj. Cu i mic. 

La întrebarea „Tu?” i-am răspuns: „Mă duc acasă, la Mac înainte – story of my life.” Cînd am apăsat send mi-a fost atît de clar că hîrtia creponată şi falsul penaj, ultimele resorturi ale fericirii în lume, au dispărut odată cu ultimul show semnat de Galliano înainte de a fi deportat de la Dior.

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket


Dar cu toate astea, şi cu multe-multe alte eforturi, nu am putut să cad.

Şoferul a condus mult şi întortocheat pînă să găsim un Mac deschis. Nu m-am gîndit nicio secundă că încearcă să mă răpească ca să mă vîndă la sîrbi drept oase vii.

Se vedea în depărtare M-ul galben peste maşini şi poluare. M-am bucurat că trăim într-o lume în care oamenii se pupă în masini şi scuipă în băuturi ca să facă spumă, adorm pe podea chirciţi sau comandă extra bacon. M e pentru o lume în care poţi să ai succes şi dacă ai pulpele zdravene.

Adelina Pestriţu mi-a zîmbit dintr-o reclamă la pizza - părul ei proaspăt înmuiat în smoală încadra un zîmbet cu dinţi şi blatul umezit. Aşa am înteles eu că există dreptate în lume.

Am plătit la Mac cu o hîrtie de un milion. Şi tipa din fereastră nu a clipit, nu s-a zburlit, a luat hîrtia de un milion ca şi cum i-aş fi dat bani ficşi plus un pumn de praf stelar. Mi-am spus că atîta vreme cît Mc`Donalds funcţionează există speranţă în lume. Ca să mă asigur că m-am hazardat şi că bineînţeles că NU există speranţă in lume, am început să analizez tencuiala în căutare de mici stricăciuni şi machiajul tipei în căutare de cocoloaşe. I just couldnt find anything wrong.

Am văzut reclame la sport (whatever that means) şi nu m-am enervat nicio secundă.

Cartofii de la Mac erau nesăraţi, şi eu nu pot mînca nimic nesărat, nici măcar căpşuni cu frişcă. Dar mi-am spus că mai puţină sare înseamnă mai puţine bătăi de cap cu tensiunea arterială şi m-am bucurat.

Am trecut în goană printr-un pasaj şi m-am simţit ca Lady Di, doar că mai vie.

Mi s-a făcut frig rău, mi-am dat seama că aveam geamul deschis şi l-am închis singură. M-am descurcat să repar ce era în neregulă. Mi-a fost clar că eu am rezolvările la problemele mele. 

Am văzut pe geam vile albe, înalte, frumoase, ca scaunele albe de lemn pe care le voi avea eu în casa mea nouă. În casa noastră podelele sînt albe, faianţa e albă, dulapurile sînt albe, pereţii sînt albi, pisica e albă. Dar nu avem niciun scaun alb de lemn. Şi mi-am dat seama că de fapt nu mobila albă îmi place, ci doar scaunele.

Cînd am ajuns în faţa blocului nostru  la radio a început „Wish you were here”. Şi el nu mă aştepta sus. Dar în secunda aia nu am vrut pe cineva care să mă aştepte, să promită, să ştie să folosească maşina de spălat şi blitzul extern. Am vrut pe cineva pe canapea lîngă mine.

După ce am intrat în scară, a intrat imediat şi un bărbat cu glugă. Nu m-am temut că ar fi putut fi un criminal. Şi i-am zîmbit.

Mi-am dat seama că toată întîmplarea cu drumul its so coelho şi nu mi s-a părut dureros.

Azi-noapte nici mila lui Dumnezeu sau speranţa oarbă nu au mai părut concepte absurde.

Oau. Chiar nu m-am gîndit că aş fi putut să fiu răpită sau omorîtă. Sau nu mi-a păsat. 

+ foto de Cristian Radu

3 comments:

  1. Minunat! Totul, textul, fotografiile, tu... Felicitari!

    ReplyDelete
  2. Super textul, chiar pe gustul meu. Iar pozele sunt geniale!!

    ReplyDelete
  3. ador stilul tau de gandire analitic. de stilul vestimentar nu mai zic. esti o opera de arta in miscare, te admir!

    ReplyDelete