BED ONE DAY APART

Photobucket Photobucket Photobucket
Tot corpul meu miroase urît, a activitate, a piele de vară, a rochie de designer. Are firimituri pe piept, poliester pe spate şi pe picioare, un caiet de cioran şi un telefon de la nokia lîngă el. Are în burtă sfere din cereale expandate învelite în ciocolată, perniţe cu cremă de căpşuni, crochete de ciocolată, biscuiţei cu mac, covrigei cu sare, biscuiţei cu alte condimente. Kent lung, dar nu mult, Coca Cola la sticlă de 2 litri pe care nu trebuie să o uiţi lîngă el în pat fără dop.

Stă întins pe o canapea extensibilă, cu picioruşele roz de om peste cearşaful cu dungi roz puşcăriaşe. Stau şi eu aici cu el. E numai aer în jur, cît să poată să respire cît vede cu ochii.

Pradoxal, corpurile sînt copii cînd cad pe gînduri. Nu cunosc o formă de artă mai valoroasă decît arta de a fi căzut pe gînduri. E neintenţionată, e artă greşită de cele mai multe ori, dar atît de exclusivistă. Durează puţin şi de cele mai multe ori dispare fără să fi avut vreun spectator. Din spirit curatorial şi drag de Jacques Eliacin François Marie Paganel, de dor de greenhorn, cu gîndul la familia mea, cu amintirea taberei de la olimpiadă, am decis să scriu un jurnal de călătorie. Fug ca săgeata şi scriu încet, dar de data asta e altfel.

Nici n-are cum să nu-ţi vină să scrii, mai ales după ce vizitezi un tumblr cu adunături de cuvinte în unghi drept. Sau rezişti pînă la capăt la un articol care se termină în PUBLIC CAPTIV = RECLAMĂ CU EFICIENŢĂ MAXIMĂ!. Satisfacţia e cu atît mai mare. Ce părea a fi un helvetica despre oamenii care merg la serviciu şi în fiecare zi fac un aparat portocaliu să bipăie s-a transformat într-o descriere pe patru roţi a zilelor mele de la mansardă.

Atît de multă lume scrie şi citeşte fără perdea, că ce rost mai are să stai pe scaunele din spate? Eu de exemplu scrumez Kent lung în capacul sticlei de parfum. Ceea ce în cazul meu nu e deloc o imagine cu aripi. E uşor penibil şi stresant să scrumezi într-un turcoaz mic. De ascultat ascult muzică pe youtube. Ţin părul strîns şi geamul întredeschis. Nu scriu fără să îmi închipui ce va crede lumea. Fixativul e clar pe terminate şi nici n-am o imagine clară despre unde ar putea fi acum. Ascult o singură melodie la nesfîrşit ca tratament pentru o emoţie pe care vreau s-o întreţin. E genul de emoţie pe care o ştii dacă eşti fată şi dacă ai lăsat capul pe umărul unui baiat la balul de absolvire a liceului. Am fost puţin neliniştită şi inoportună în noaptea aia, că nu eram sigură că am făcut bine să cumpăr o rochie Laura Olteanu. Fireşte că nu ştiam nici dacă Laura Olteanu e o persoană, pe mine mă rodea gîndul că nu aveam s-o mai port vreodată. Aveam 18 ani şi nu mă aşteptam la prea multe petreceri în viitor. Şi uite că acum transmit pentru voi direct de pe trecere.

Toate pozele sînt de aici. Ca să mă văd şi singură.

No comments:

Post a Comment