Cum să intri în gîndul lumii

În fiecare zi a vieții mele am laptop în brațe, canapea sub fund și ciorapi de lînă în picioare. Nu mi-am pus niciodată problema așa, dar practic astăzi asta s-a întîmplat: în mai puțin de 15 minute am intrat în rîndul lumii.

Nu neg, este foarte posibil să fi zis de multe ori, cînd era mai multă lume de față: „Ah, mie mi-ar plăcea să merg la Hong Kong sau la Dubai”. Fals. Mie nu mi-ar plăcea nici să merg după pufuleți. Nu e ca și cum mi-aș fi dorit vreodată, în capul meu, să vizitez Piața San Marco la apus, mormîntul lui Cioran din Montparnasse sau cetatea din Dubrovnic luată cu asalt de vedetele de la Hollywood. Ori să aplic pentru jobul de copywriter de la o companie de mindfulness din Kuala Lumpur. Astea sunt genul de lucruri pe care le spui oamenilor de teamă că nu vei fi înțeles, sau, mai rău, de frică să nu fii judecat dacă vorbești deschis despre chestiile care te interesează cu adevărat: „Am avut o prietenă în copilărie care mînca rîme” sau „Auzi, știi ce micuțe se fac supozitoarele acum? Și-s ok, că sînt din plante”. Sau: „Eu nu mi-am ros niciodată unghiile, de obicei rup pielițele pînă îmi dă sîngele”. Practic, în loc să pari un inadaptat obsedat de trecut și de propria persoană, din cînd în cînd te gîndești global la vacanțe, geografie și inovație. Nu vreau totuși să merg cu avionul, nici să vad alte țări și pot să trăiesc binemersi și fără pufuleți. Dar, iată, de astăzi am pașaport cu o poză alb-negru în el.

Nu trece o zi fără să văd un gif, un emoticon sau 100 de statusuri despre cafea. Cafeaua îți face manichiură semipermanentă, stopează creșterea părului pe picioare și te ajută să gîndești limpede. Nu înțeleg de ce fiecare persoană cu inel de diamant și pulover de cașmir trebuie să-și bage nasul într-o ceașcă de cafea. Nici de ce lîngă fiecare prăjitură cu cremă, glazură și frișcă asudă cîte un cappuccino. Nu am băut în viața mea o cană de cafea, dar, iată, astăzi pare că da.

Cum așteptam să se facă ciocolata cu lapte, flancată de oameni care aveau flat white, a venit Miloš la masă cu o cărticică Țîță și Țîță #7 și i-a zis lui Cătălin: „Uite, ia arta asta pentru fată”. E o artă mică, de aceea mi-am și dorit-o pe loc. Cătălin nu avea bani, iar mie mi-era rușine să îi dau direct o hîrtie de 10 lei lui Miloš zicîndu-i „Mersi, ăștia sînt pentru artă”. Pînă la urmă, ne-am descurcat noi cumva. Deci, în seara asta sunt fata cu pașaport nou și cu burta plină de ciocolată caldă care privește lucrările artiștilor din generația ei cu detașare, dar cu oarecare interes.

Altă chestie ar fi că în timp ce mergeam pe stradă o doamnă cu mască la gură mi-a pus mîna pe haina de blană și a zis să îmi ridic eșarfa. M-am uitat peste umăr să văd cît am tîrît-o pe jos, dar a zis că nu, să o trag mai sus că îmi intră între picioare cînd merg. Mulțumesc mult de tot.
  
 photo iuli_blog_2feb2016.jpg

No comments:

Post a Comment